Inertie

1

De câteva luni nu mai știu exact când respir, când merg, când mănânc, când alerg, când muncesc. Acum să-mi văd prietenii de 2 ori pe luna (ok, dramatizez). În week-enduri țip cât mă țin plămânii. Și nu la petreceri, ci țip pentru că sunt continuu obosită. Mă mișc din inerție. Am avut sesiune, licență și admitere la master. Pe primele două le-am supraviețuit, ultima mi-a fost fatală.

Și această mare schimbare a apărut imediat după Paște, în momentul în care m-am angajat. Primul meu job. My New Year's Eve resoultion&obsesie de ceva vreme. Și ce e cel mai ciudat, e că îmi place. Și-mi place mult. Și pun suflet în tot ce fac. Și încerc să mă schimb, să nu mai iau personal eventualele sesizări primite, ci să mă fac mai puternică profesional. Sunt norocoasă (iarăși, un termen care nu cred că-și are rostul) pentru că am găsit acest job și că este fix pe ceea ce mă pasionează: marketing; în timp ce mulți prieteni se plâng că nu-și găsesc ceva în domeniul lor și ajung secretare, call-senter-iști etc.

Nu cred că pierd timpul. Doar că nu-l mai simt la fel cum o făceam înainte. Și mă uit cu jind la ai mei colegi din facultate care stau și se bucură de timp liber și mult prea mult somn... Ironic, îmi aduc aminte de zilele în care glumeam pe seama prietenilor ajunși „corporatiști”, care-și vânduseră sufletul.