VisSare

Arta şi-a adaptat valorile în funcţie de fiecare generaţie ce i-a trecut prin mână. Wikipedia o defineşte ca fiind

Art is the process or product of deliberately arranging elements in a way that appeals to the sense or emotions

Aşadar, nu putem spune că vorbi despre artă fără a apela la simţuri şi emoţii.
Maiorescu spunea, analizând poezia românească a sec. XIX, că ideea exprimată nu poate fi niciodată nouă, ci nou trebuie să fie veştmântul (aka forma) în care artiştii (poeţi, pictori, scriitori) o îmbracă. Şi aşa şi este. Aristotel a scris despre tot ce se putea scrie: iubire, ură şi alte sentimente, război, oameni, viaţă,... Apoi a venit altul ce a exprimat aceleaşi idei, dar într-o viziune proprie şi s-a numit şi el poet.

Numai că, în ultimul timp, ideea a ajuns să fie mai mult dezbrăcată... Suntem atât de săraci încât ne permitem să ne simplificăm gândirea, să ne reducem comunicarea la versuri de manele (6 cuvinte care se tot repetă: prinţesă, bani, barosan, şmecher, femei, şef) sau la versuri inexistente din muzica actuală house (mă rog, e un alt fenoment prin care se doreşte încurajarea creativităţii ascultătorilor- a se citit fiecare îşi imaginează ce vrea), ne vindem ideile pe o mână de zâmbete, furâm de la alţii într-o clipită.

Şi furtul nu mai e la fel ca în trecut. În timp ce odată se furau chestii fizice (găini, grâu), acum nu mai deţinem astfel de proprietăţi şi s-a trecut la furtul intelectual, al emoţiilor, al trăirilor. De ce mi-aş însuşi personalitatea unei vedete? De ce m-aş duce să-i fac implanturi doar că am văzut la X că acum este mai plăcută? De ce aş căuta oameni pe reţele sociale, să-i urmăresc şi să le învăţ fiecare mişcare?

Oare este prea greu să încerci să fii tu însuţi şi să te chinui să-şi faci o „artă” proprie?

Suntem atât de săraci încât ne amagim cu vise pe care știm că nu le vom realiza nici în 20 de ani. În schimb ne trăim viața în risipă - de timp, de energii, de sentimente...